Dintotdeauna mi-a plăcut să merg la teatru. De ce? Fiindcă, deși cinematografia este o artă, o piesă de teatru îmi oferă un alt fel de efecte speciale. Pentru mine, efectele speciale ale unei piese de teatru sunt emoțiile. Bucurie, tristețe, suspans, talent, interacțiune, conexiune, energie. Autenticitate. Credibilitate. Poveste. Surprize și surprindere. Întorsături de situații. Decoruri. Câteva lacrimi timide în colțurile ochilor. Toate astea îmi creează o stare de bine de care devin dependentă. Și vreau mai mult. Vreau să mai văd încă una, și încă una și încă una.
Am senzația că pășesc într-o lume magică, în care sunt pur și simplu fascinată. Căci lumea teatrului mi se pare una fascinantă. Întotdeauna, când am bucuria de a vedea o piesă de teatru, am senzația că timpul se oprește în loc. Uit de tot și de toate. Grijile dispar, gândurile mi se opresc în loc. Mă conectez cu cei de pe scenă, uit că-s mamă, că am îndatoriri casnice sau profesionale. Îi simt aproape pe actori. Sunt oameni. Sunt umani. Și sunt reali. Vreau să-i ating, dar nu îndrăznesc. Nu vreau să rup magia. Aproape că mi-e teamă să respir…
Astă seară am fost norocoasă. Am avut plăcerea, bucuria și onoarea să mă aflu în sala Teatrului George Ciprian, printre norocoșii care au putut să le vadă pe Maia Morgenstern și Emilia Popescu, alături de Andreea Alexandrescu și Andrei Miercure, în piesa ”Nepotul meu, Veniamin”, piesa din deschiderea Festivalului ”Buzău/ Iubește/ Teatru”.
O comedie plasată la răscrucea dintre trecut, prezent și viitor, într-o familie de evrei care trebuie să acționeze nu arareori împotriva propriilor convingeri. Cutumele rigide și preconcepțiile de orice fel se luptă, în această comedie, cu viața de zi cu zi, creând situații aparent fără de ieșire, rezolvate cu mult umor și seninătate. Ludmila Ulițkaia – una dintre cele mai citite scriitoare Ludmila Ulițkaia) din lume – demonstrează că, ajutată de optimism, cea care trebuie să câștige, fără doar și poate această luptă este Viața.
Ludmila Ulițkaia spunea, despre piesa ei că ”În vremurile noastre, noțiuni precum „ai noștri” și „străini” capătă noi dimensiuni. Familia de origine nu mai joacă rolul său important. Copiii sunt din ce în ce mai asemănători părinților lor adoptivi. Vechiul conflict între generații dobândește o noua acuitate. Am devenit mai liberi în felul în care privim lumea și frontierele care-i despart pe „ai noștri” de „străini” sunt în permanent schimbare. Această problematică importantă amplifică la dimensiuni internaționale conflictul dintre limbi şi generații diferite. O astfel de poveste veți găsi în piesa mea de teatru „Nepotul meu, Veniamin.”
Nu aveam nicio îndoială că Maia Morgenstern avea să fie sclipitoare. Fiindcă așa este ea. Indiferent dacă pe scenă se mai află și alți actori sau doar ea, cumva reușește să umple tot spațiul și să capteze toată atenția. Nu-ți poți dezlipi privirea de la ea. Nu vrei să-ți scape ceva din Maia. Niciun gest, niciun cuvânt. Te face să te întrebi dacă ceea ce vezi este real… E grație și delicatețe. E și forță și echilibru. Acum e liniște și seninătate, acum se transformă într-un vulcan. Pe alocuri suavă, dar de cele mai multe ori vulcanică, Maia Morgenstern întruchipează, fără doar și poate, personalul central al acestei piese. O voce puternică, o prezență impunătoare și captivantă.
Însă piesa de teatru din seara aceasta mi-a readus aminte de ce o iubesc pe Emilia Popescu. Am iubit-o mereu, încă din adolescență. Fiindcă mereu am perceput-o ca fiind autentică. Personajul al cărui rol îl joacă, Elizaveta Iacovlevna, aduce echilibrul de care piesa are nevoie. Este înțelegătoare și împăciuitoare, tolerantă și ancorată în realitatea vieții de zi cu zi. Știe când să tacă și când să vorbească, reușește să aducă aducă o veste proastă cu o naturalețe incredibilă, este încrezătoare și de încredere.
Tinerii actori Andreea Alexandrescu (Sonecika) și Andrei Miercure (Vitea) aduc un aer proaspăt, inocență și sensibilitate. Reprezintă viitorul. Dau speranța că viața nu se oprește în loc și, cumva, ne obligă și pe noi, spectatorii, să mergem înainte o dată cu ea.
Am plecat din sala de teatru cu părerea de rău că nu o să-mi găsesc cuvintele potrivite să descriu ceea ce am simțit, cum am trăit și cum am respirat timpul petrecut acolo. Pentru că e greu să pui în cuvinte emoții. Și pe cele ale actorilor, dar și pe cele ale spectatorilor. Este imposibil ca un spectator să simtă emoții atât de puternice, dacă actorii de pe scenă nu pun aceleași emoții în ceea ce fac acolo, pe scenă. Iar eu, astă seară, le-am simțit pe toate. Și pe ale lor, și pe ale noastre, ale spectatorilor. Astă seară m-am simțit vie. Și sunt recunoscătoare pentru asta.
Buzău/ Iubește/ Teatru.
