VIDEOREPORTAJELE AGORA BUZĂU | Un serial realizat de Andrei Piţigoi

Inocenții” (2016) este al treilea roman al Ioanei Pârvulescu, după ”Viața începe vineri” (2009) și ”Viitorul începe luni” (2012). Născută în 1960, Ioana Pârvulescu este eseistă, publicistă, critic literar și profesor la Universitatea din București. În 1999 a obținut premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România pentru ”Alfabetul doamnelor” (1999), iar în 2013 a obținut premiul european pentru literatură pentru romanul ”Viața începe vineri”.

Inocenții” este ”un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta este o urare!” (Ioana Pârvulescu)

Nu sunt convinsă că este un roman în adevăratul sens al cuvântului, sau doar o serie de povestiri în lanț despre o copilărie petrecută pe străzile Brașovului, în care casa copilăriei devine un personaj în sine, însă ți se dezvăluie o imagine a lumii anilor ’60, scrisă cu nostalgia unor vremuri care pot fi cu ușurință uitate. Este o carte despre vremurile când încă se găsea de mâncare, când decrețeii încă de-abia începeau să se nască, când și părinții, dar mai ales bunicii, își aminteau de timpurile de dinainte de comunism și puteau povesti despre ele.

Autoarea ne introduce cu ușurință într-o cartea despre copilărie, inocență și bătrânețe, despre relații familiale într-un Brașov trist din România: ”Problemele personajelor de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan), patru copii, patru adulți și patru bătrâni destul de tineri, pot fi înțelese fără efort și de cei care, prinși în plăcutele capcane ale erei digitale, nu mai știu, de pilă, cum e să-ți fie dor de cineva zile în șir și să nu-i poți da un telefon sau scrie un mesaj.

Încet și duios, Ioana Pârvulescu ne face cunoștință cu o lume privită deopotrivă prin ochi de copil și ochi de adult, pe care tu, cititorul, o contempli îndelung, ca pe un tablou. Vezi siluete a căror aură seamănă cu un curcubeu, descoperi povești fantastice despre îngeri păzitori care îi salvează pe oameni din păduri – labirint, de la înec și cutremur. Descoperi, de asemenea, povești de dragoste cu personaje miraculoase și case fermecate care prind viață: ”Pe atunci, pentru mine, casele aveau față. Față de om, vreau să zic. Așa le și desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori și ghivece cu flori roșii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului.

Ana, alături de Matei, Doru și Dina, își deapănă povestea unei copilării lipsite de griji, în sânul unei familii iubitoare, extinse, care trăiește cu toți membrii săi (și istoriile lor personale) într-o casă plină de personalitate, care scapă demolărilor din perioada comunistă.

Scrisă cu umor și nostalgie, cartea se citește cu ușurință, limbajul fiind simplu și nepretențios. Întâmplările sunt pline de farmec, triste dar fără a fi apăsătoare, iar tonul este încrezător, optimist și echilibrat. Este o poveste despre copilărie, în care grijile par departe, în care timpul și istoria se împletesc armonios.

 807 total views,  4 views today

Videoreportajele Agora Buzău 8 femei de nota 10

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here