„Nu adera la o credință care nu aduce altceva decât sânge.”
Se spune că multe războaie s-au dus în numele credinței. Dar oare în ce măsură este așa? Ne place să căutăm justificări mărețe pentru atrocitățile pe care le comitem, însă, adesea, adevărul e mult mai simplu și trist decât pretindem. Dar dacă n-am inventa aceste pretexte colosale, oare am mai putea trăi cu noi înșine?
Este poate frivol și lipsit de poezie să afirmăm că omul este mișcat de două impulsuri, în esență, foamea și sexul (putem spune și iubire, dacă ne dorim o conștiință mai împăcată). Poate sună revoltător, dar avem nenumărate consemnări în istorie care atestă faptul că au căzut chiar și imperii în fața acestor porniri primare. Avem, de asemenea, consemnări și în teatru.
Spectacolul „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, în regia lui Mădălin Hîncu de la Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, este o filă de istorie cruntă, care marchează și fixează în memoria colectivă un adevăr uman lamentabil. În fața lăcomiei, totul devine nul. Nimic nu mai are însemnătate. Cu atât mai puțin viața unui om.
Spectacolul prezintă procesele din Massachusetts, din anii 1692–1693, care au dus la condamnarea și executarea mai multor femei învinuite de vrăjitorie. Pornind de la acuzațiile unor tinere fete, descoperite într-o situație compromițătoare de către pastorul din Salem, una dintre ele leșină și nu se mai trezește. Este, așadar și indubitabil, oferită diavolului. Pentru a acoperi adevărul acțiunilor lor în pădure (un ritual „à la carte” de chemare a ființelor necurate, cu băut de sânge și tot ce trebuie), acestea acuză alte femei din sat de vrăjitorie, pentru a se scăpa pe ele. Iar ce pornise, inițial, dintr-o joacă marcată de inconștiență juvenilă, se transformă într-o tragedie de proporții.
Astfel începe și seria de „confesiuni” salvatoare, care garantează „vinovatelor” libertatea, prin care autoritățile „competente” emit judecata cea dreaptă, în numele celui de sus. Acuzațiile degenerează, iar pe măsură ce se deșiră firul narativ, aflăm conflictele din subteranele satului și adevăratele motive pentru care acest foc este întreținut. Un adulter scăldat în promisiuni nesincere, discordii în privința împărțirii pământurilor, credința devenită lege etc. Deci, cum spuneam atât de elocvent adineaori, foame și sex.
Atmosfera stranie a spectacolului este susținută și potențată de scenografia Clarei Pop. Deși spațiul creat pare destul de neutru, sobru, lăsându-i spectatorului posibilitatea să cerceteze valențele sale simbolice, acoperișul presărat de petale roșii creează o imagine solemnă. Poate fi un cavou, poate fi un mormânt, poate fi un priveghi. Dar firul roșu există, creându-se o atmosferă defunctă, contrabalansată de petalele care pe de-o parte pot simboliza viața, iar pe de altă parte pictează un tablou al deznădejdii, întărit ocazional de o lumină roșie intensă, care nu prea poate fi interpretată în mai multe feluri.
Masa lungă de lemn masiv, care coboară din acoperiș, împarte aproape complet scena în două, dublând distanța dintre personaje resimțită în joc, dar păstrând simetria și simplitatea decorului. Din punct de vedere estetic, toate componentele sunt echilibrate, sprijinind reconfortant jocul actorilor.
Este emoționant felul în care se dezbate problema credinței în acest spectacol, prin diferitele abordări ale personajelor în relație cu aceasta. Credința este un pretext pentru a justifica puterea. Totul se rezumă la putere (în diverse forme). Însă credința nu este ceva gălăgios, ceva ce trebuie etalat în fața altora pentru a primi validare, credința adevărată nu face compromisuri, credința nu o demonstrăm recitând cele zece porunci sau semnând condica duminica la biserică, credința adevărată nu e interesată de materie, ci de suflet. Este acel stâlp pe care ne susținem în orice situație. Acel stâlp în fața căruia legea, torționarii dreptății care emit judecăți arbitrare din poziții de putere din care ar trebui să slujească oamenii, dar preferă să se slujească pe sine, nu contează. Adevărul nu stă în legi și tribunale, ci în oameni.
Iar spectacolul „Vrăjitoarele din Salem”, în regia lui Mădălin Hîncu, ne amintește acest fapt. Este un spectacol incomod și dureros, însă, din păcate, vorbește despre realitate. O realitate care poate nu ne este atât de străină nici astăzi. Dacă înainte atrocitățile în numele credinței se făceau mână în mână cu politicul, astăzi accentul s-a mutat preponderent pe politică și ideologie. Dar este doar o schimbare de formă, nu de fond.
Teatrul Municipal din Bacău – „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller.
Regia: Mădălin Hîncu
Traducere: Bogdan Budeș
Scenografia: Clara Pop
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Mihai Nistor
Asistent regie: Ana Maria Țîrlea
Grafică afiș și trailer: Ronin
Distribuție: Dumitru Rusu, Bianca Babașa, Andreea J. Darie, Simona Nica, Eva Cosac, Marian Dumitru, Daniela Vrînceanu, Ștefan Ionescu, Tudor Hurmuz, Corina Goranda, Kiki Simion, Alexandru Bodron, Ștefan Alexiu, Adelaida Perjoiu-Bighe
Data premierei: 7 și 8 Mai 2025
Text: Andreea Telehoi
Spectacolul este inclus în programul Festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr, ediția a XII-a, inaugurat de către Șerban Gomoi, în cadrul unei ceremonii pline de emoție. Au luat cuvântul Gina Chivulescu, manager al Teatrului „George Ciprian”, și Adrian Robert Petre, președinte interimar al Consiliului Județean Buzău.
Festivalul este organizat de Teatrul „George Ciprian”, cu sprijinul Consiliului Județean Buzău, și se desfășoară anul acesta în perioada 18–24 octombrie. În program: șapte spectacole invitate de la teatre importante din țară, producții dedicate copiilor, reinterpretări contemporane și clasice ale dramaturgiei. Biletele și programul complet pot fi consultate pe www.teatrulgeorgeciprian.ro
Publicul este invitat să descopere energia noii generații de creatori, să trăiască magia teatrului și să susțină tinerii artiști în această săptămână dedicată artei scenice.
