Seara aceasta a fost despre teatru. Despre frumusețe. Despre o lume aparte, unde se mai pot spune lucruri mari, adevărate, cu lacrimi în ochi sau cu zâmbet amar. Am fost la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, în cadrul festivalului „Buzău iubește teatru”, pentru a vedea spectacolul „Acasă la tata” – piesă scrisă și regizată de Mimi Brănescu, pusă în scenă de Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești. Și-am plecat de acolo cu multe gânduri, cu replici înfipte în suflet și cu imaginea dură, dar sinceră, a unei Românii de care, uneori, încercăm să uităm.
Dincolo de comedie, o dramă despre rătăcirea în familie
La prima vedere, piesa e o comedie. Publicul râde. Sunt glume, situații familiare, replici savuroase. Dar dacă ai răbdare să treci dincolo de aparențe, dacă lași cuvintele să te atingă, realizezi că, în esență, e o dramă. O dramă inspirată din realitate, din satele românești de azi și de ieri, din familiile disfuncționale care ne populează imaginarul colectiv, din generații care n-au învățat să iubească, ci doar să supraviețuiască.
Robert, personajul principal, e un tânăr scriitor care se întoarce acasă, în satul natal, după ani buni. Revederea cu tatăl său, cu fosta iubită, cu vechiul prieten, toate construiesc un tablou dureros în care „acasă” nu mai e cuibul de siguranță, ci o celulă sufocantă, unde orgoliile, frustrările și traumele își spun cuvântul.
„Am bătut-o, altfel n-am știut să o iert” – o replică scurtă, dar grea ca un bolovan. Un tată care-și justifică astfel comportamentul față de soție, în fața propriului fiu. Într-o secundă, în acea propoziție, se concentrează întreaga tragedie a unei generații care a confundat durerea cu iubirea și abuzul cu iertarea.
Un tablou al realității rurale, fără machiaj
Mimi Brănescu reușește, prin text și regie, să aducă în fața spectatorului un episod tipic al unei familii de la țară. Dar nu e un episod cald sau reconfortant. Nu există bucuria reîntâlnirii, nu există promisiunea stabilității. În loc de liniște, găsim regrete, reproșuri și amintiri care dor. Prezentul e mereu tulburat de trecut, iar fiecare replică pare să deschidă o rană.
„Când ți-oi da una, te scot din călduri și te trimit direct la menopauză” – o altă replică ce a făcut sala să râdă în hohote, dar care ascunde o revoltă amară. E strigătul unei femei epuizate de viața domestică, de copii, de un soț infidel și de propria neputință. Este momentul în care își revendică demnitatea, în singurul mod pe care îl mai are la îndemână.
Am plecat cu aceste replici în minte și cu o senzație apăsătoare în suflet. Poate pentru că am recunoscut în personajele de pe scenă oameni pe care îi știm, povești pe care le-am auzit, dureri pe care le-am trăit. Piesa nu te lasă să rămâi spectator pasiv. Te obligă să vezi, să simți, să te întrebi.
Teatrul – refugiul din fața realității, dar și oglinda ei
Pentru mine, teatrul a fost mereu un refugiu. Un loc al frumosului, departe de agitația zilnică, departe de răutăți, departe de urâtul lumii reale. Dar „Acasă la tata” mi-a reamintit că teatrul nu înseamnă doar estetic, ci și adevăr. Chiar și când doare. Chiar și când râzi.
Mimi Brănescu, autorul și regizorul piesei, e deja un nume cunoscut pentru iubitorii de teatru și televiziune – a scris scenariile serialelor „Las Fierbinți” și „Lombarzilor 8”, iar stilul lui inconfundabil, cu umor acid și observație socială fină, se simte în fiecare scenă.
Muzică, scenografie, atmosferă
Scenografia semnată de Adela Pârvu și muzica interpretată de Corina Sîrghi & Andrei Petrache contribuie la construirea unei atmosfere autentice, în care drama și comicul se întrepătrund firesc. Muzica, cu ton popular, punctează cu finețe fiecare moment și anunță ce urmează, adâncind și mai mult starea emoțională a scenelor.
Distribuția a fost remarcabilă: Andrei Radu, Conrad Mericoffer, Florentina Năstase, Ioan Coman, Oxana Moravec, Ana Crețu și Dragoș Câmpan au dat viață personajelor cu o sinceritate tulburătoare.
O piesă care ar trebui văzută, simțită și discutată
„Acasă la tata” nu e un spectacol confortabil. E intens, dur, plin de emoție. E despre noi. Despre părinții noștri. Despre traumele care se moștenesc. Despre răni care se transformă în replici acide, în comportamente distructive. Dar și despre nevoia de a înțelege, de a ierta, de a reconstrui.
Pentru o seară de teatru care nu doar distrează, ci te pune pe gânduri, „Acasă la tata” e alegerea perfectă. Un spectacol care merită văzut. Și revăzut. Poate și pentru a învăța să fim altfel decât cei „de acasă”.
