O bună perioadă de timp am ales și am citit cărți care se învârteau în jurul copilăriei din perioada comunistă. Poate din nostalgie, poate din curiozitatea de a compara propria copilărie cu a altora, poate din dorința de a-mi aduce aminte, am citit cam tot ce am prins pe tema asta. Întâi eu, apoi copiii mei. Am reușit la vremea aia să le stârnesc curiozitatea, am discutat, le-am povestit, ba chiar i-am dus la muzee care aveau legătură cu viața oamenilor obișnuiți, în perioada comunistă.

Pe Mara am cunoscut-o tot în mediul online. Întâmplător, i-am descoperit blogul și m-am îndrăgostit iremediabil de felul ei de a scrie, de umorul ei, de naturalețea pe care o punea în fiecare postare.

Apoi, Mara și-a luat inima în dinți și a scris o carte. Care a venit fix în perioada mea de cititoare a cărților despre copilăria mea comunistă. ”În spatele blocului” mi-a fost familiară de la primele pagini. Nu era despre mine, dar, cumva, era despre mine. Mi-am petrecut doar jumătate din copilărie la bloc, dar cartea Marei Wagner a fost și despre copilăria mea. Despre copilăria noastră, a celor care am crescut în anii ’80 printre blocuri, într-un oraș din România comunistă. Am citit-o repede, cu sufletul la gură. Citind, aveam senzația că dacă înlocuiesc numele personajelor, lumea ce mi se deschidea înaintea ochilor era fix lumea mea: cozile de la alimentară, întreruperea curentului electric seară de seară, cele 10 minute de desene animate pe care le aveam la dispoziție seară de seară, jocurile cu ceilalți copii din spatele blocurilor, cerutul unei căni cu făină de la vecini, bananele și nechezolul, catalogul Neckermann din Germania, pachetele de la rudele din străinătate, comunicarea prin intermediul ”bilețelelor”, defilările, practica agricolă.

Maria, personajul principal al cărții, este o adolescentă veșnic îndrăgostită, a cărei copilărie lipsită de lucruri materiale este plină de prieteni, relații de prieteni, jocuri și distracții, zâmbete și voie bună. ”Pe teren, cu fundul pe bordură și rezemat de un indicator de parcare, aștepta Manu. De cum îl zări, Maria simți un gol în stomac, în timp ce o ceață densă părea să-i învăluie treptat creierul, ca un nor de vată. Ochii lui Manu păreau mai verzi ca niciodată și străluceau ca două smaralde pe tenul creol. Bretonul șaten îi acoperea jumătate din frunte și parțial un ochi, iar arcul buzei superioare i se desena într-un zâmbet pe cât de hoțoman, pe atât de senzual, găsea Maria. Era topită.

Maria este copilul universal al anilor ’80. Însă este un personaj greu de înțeles pentru generațiile mai tinere. Tocmai de aceea valoarea documentară a cărții este de necontestat. Îi ajută pe cei din generațiile care ne urmează să înțeleagă mai multe despre părinții lor, despre copilăria lor, un amestec de lipsuri, de reguli stricte, dar și de jocuri, voie bună.

Mara a fost îndeajuns de amabilă și mi-a răspuns la câteva întrebări.
Cum ți-a venit ideea să scrii o carte?
Obișnuiam oricum să scriu foarte mult, pentru job sau pe blog, diverse traduceri, în fine, aveam un fel de rutină zilnică a scrisului și îmi plăcea. Și atunci m-am gândit: de ce să nu încerc și ceva mai lung, ca de exemplu o carte? Sigur că în momentul acela îmi doream, dar nu credeam cu adevărat că cineva îmi va publica mie vreo carte. M-am pus pe scris mai mult așa, ca experiment.
De ce o carte despre copilăria din comunism?
Pentru că-mi era mai la îndemână. Copilăria este un subiect la care ne pricepem cu toții, e ceva accesibil oricând. În plus, băiatul meu cel mare se pregătea să intre în adolescență și știm cu toții că adolescența copiilor ne evocă amintiri personale. Și peste toate mi-era teamă să nu încep să uit toată perioada aceea de comunism a anilor ’80, cu bune și rele, în care mi-am petrecut eu copilăria, căci na, cu toții îmbătrânim și începem să mai și uităm. A fost un amalgam din toate astea, câte un pic din fiecare.
Cât e ficțiune și cât e realitate?
Real este decorul, adică perioada în care se desfășoară acțiunea, întâmplările istorice, cartierul, descrieri și obiceiuri ale vremurilor acelea. Restul, cadrul familial și personajele, sunt doar un pic inspirate din oamenii pe care mi i-am amintit după atâția ani. Iar acțiunea, idila personajului principal și unele pățanii sunt inventate. Dacă ar fi să zic în procente, poate 70% realitate și 30% ficțiune, dar eu n-am excelat niciodată la matematică. 🙂
De ce nu ai dedicat nimănui cartea?
Să știi că m-am gândit la asta, chiar când am început s-o scriu. Mi-a trecut prin cap s-o dedic mamei mele, pe modelul “ia uite, mamă, ce ispravă am făcut!”. Apoi m-am gândit că aș putea s-o dedic copiilor, ca un soi de moștenire, ca să vadă și ei cum era “pe vremea noastră, maică”. După care, când am terminat-o, mi-am dat seama că de fapt cartea asta mi-am scris-o mie și am lăsat-o așa.
Ce părere a avut fiul tău despre ea?
Păăăi, din păcate n-a citit-o încă. Dar sigur că a fost foarte mândru că mama lui a scris o carte.

Voi să nu faceți ca fiul Marei, citiți cartea și recomandați-o și copiilor. Vor avea șansa să își înțeleagă mai bine părinții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here