2.5 C
Buzău
marți, martie 19, 2024

MERITĂ CITIT | Ana Barton – Pervazul lui Dumnezeu

Custom ad 1

Există o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce spun ei și o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce sunt ei.

Un autor ca cei din urmă se dăruiește cu totul, fără jumătăți de măsură, fără limite, se oferă cititorului cu tot ceea ce este pentru că nu ar suporta să scrie și, mai ales, să fie citit altfel. Acestor autori le simți sângele cum curge prin cuvinte, prin nervuri intratextuale, le ții trupul de hârtie în mâini și le auzi bătăile inimilor cum răzbat prin coperți. Actul lecturii este unul intim, secret, cuvintele prind culori intense, mirosuri și gusturi dintre cele mai diverse și mai ales, cuvintele ating, mângâie acolo unde găsesc răni.

Pervazul lui Dumnezeu este actul de dăruire al Anei Barton. Cuprinzând un set de proze scurte, cartea pleacă de la ideea că existența poate fi trăită, privită și retrăită prin povestire în atât de multe moduri (poate într-o infinitate de moduri) pe care nici măcar nu le intuim pentru că suntem prinși în propriul nostru corp, în propria noastră viață, cu limitele și neajunsurile ei. Astfel, Pervazul vine ca o deschidere care luminează, care ne împrumută puțin din privirea lui Dumnezeu, asupra mai multor tipuri de a fi în lume. Ana spune că: „Dumnezeu (…) are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.

Aceasta este cheia secretă a prozei Anei Barton: calitatea de a-l atrage ca printr-o vrajă pe cititor în lumile ei, acesta desprinzându-se de propria experiență și pătrunzând în universul ficțional, devenind o prezență activă și indispensabilă în paginile ei și împrumutându-i privirea apoi pentru a vedea viața altfel. Căci după ce citești Pervazul lui Dumnezeu ai impresia că ai mulți ochi spirituali cu care percepi viața pe lângă cel unic, al tău, inconfundabil. Este o iluzie pe care o acceptăm ca pe un profund și veritabil adevăr.
Întâlnim în această carte un scris senzorial, în care simțurile sunt esențiale pentru decodificarea realității, un scris care mărturisește feminitate și, de multe ori, senzualism. O dimensiune esențială netrădată de Ana în niciun text este împrumutarea unei voci care pare că ne vorbește din străbuni, a unui glas care ne aduce aminte de bătrâna din Moara cu noroc a lui Slavici, care ne atenționa încă de la începutul lecturii: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Caracterul moralizator al prozei Anei Barton provine tocmai din această înțelepciune populară cu care este privită viața, dintr-o experiență umană adaptată și proiectată în prezent, rezultând un mod de a gândi tradițional într-o lume supusă tot mai mult modernizării.

Ana Barton are curajul de a pătrunde cu scrisul ei în locuri în care noi nu îndrăznim să pătrundem cu gândul și cu simțirea, sau dacă o facem, pășim doar pe vârfuri. Ea are fina analiză a chirurgului care se gândește de două ori înainte să taie, dar care taie adânc, care îți înfige mâna în torace, îți atinge inima și îi face masaj cardiac, iar apoi îți spune dacă este sănătoasă sau nu. Iar când nu este, Ana își folosește bisturiul pentru a rezolva problema, despică tumorile pe care le-am lăsat să crească în noi și le smulge, iar apoi coase rănile, folosind durerea ei ca să o vindece pe a ta. Este un gest martiric, o dăruire pe care o oferă celor care o citesc și care se citesc.

Din această perspectivă, cele mai multe proze ale Anei au o structură asemănătoare, un ritm interior comun: la început este durerea, profundă, surdă, intangibilă, apoi momentul când te lași pradă ei și o porți ca pe un „copil de 12 ani în spate”, durerea care te învață, te educă, răul necesar oricărei maturizări indiferent de vârstă. Urmează ulterior factorul vindecător, medicamentul concretizat adesea într-o persoană care aduce schimbarea, care înalță din neputință ființa și care ridică suferindul din patul lui Procust (întotdeauna ori prea mare, ori prea mic), iar apoi, pragul final, revelația mântuirii. Căci scrierile Anei trăiesc întru curățarea păcatului de a exista în lume prin lumină. Textul „De pe bloc” este ilustrativ în acest sens: o femeie își pregătește sinuciderea, iar în ziua când este convinsă că se va arunca de la blocul de 14 etaje, un bărbat îi iese în cale, iar situația se răstoarnă complet: „Și din pupatul ăsta a două târâtoare s-au dus fix dracului scopul și rostul asteroidului în contemporaneitate, sinuciderea și-a luat zborul ca sufletul”.

Prozele scurte ale Anei, pe cât de scurte, pe atât de concentrate, povestiri cu subiecte de roman, sunt legate de un fir comun, care poate fi descris ca o modalitate de exprimare a unui realism magic: anii sunt așezați să se odihnească, iar legănatul este o dimensiune esențială a existenței, astfel încât putem transpune vorbele vulpii din Micul Prinț: „Poți cunoaște doar lucrurile pe care le îmblânzești.” astfel: „Poți cunoaște doar lucrurile pe care le legeni”. Realitatea are nevoie să fie legănată pentru a fi acceptată. Statornicia ei are efectul de a o face și mai puțin suportabilă decât este deja, iar viața omului este, de la început și până la sfârșit, mângâierea acestei legănări.

O tehnică des utilizată este asocierea unor concepte abstracte, cunoscute doar senzorial sau intuitiv, cu termeni concreți, aparținând realității imediate, așa cum se poate observa în următorul fragment din Dragoste la temperatura camerei: „A-nghițit în roșul ei ceresc de mai multe ori și-a trebuit să primească sabia înțelesului că dragostea la temperatura camerei îți crește ochiul cel bun care te lasă fericit.” Efectul este nașterea unor metafore foarte atent construite, care codifică înțelesurile, în mod paradoxal, pentru a le decodifica, a le face mai ușor de digerat. Este o modalitate de aplicare în practică a principiului formulat de regretatul Solomon Marcus: „Înțelegerea realității cere un ocol prin universuri fantastice.” Fantasticul scrierilor Anei Barton nu este unul tipic însă, ci profund umanizat, în care o femeie se trezește într-o zi cu uși pe tot corpul (Ușile), oamenii sunt percepuți pe stradă cu aure deasupra capului care indică diferite ipostaze ale vremii (Omul în vremea lui) sau în care lumina izvorâtă din ochii unei fete se încolăcește în jurul ramurilor unui prun (Lângă venire, către plecare).

Ana Barton ne propune, așadar, un realism magic ce se poate întrupa în text doar printr-un spirit de copil, care are curajul de a formula estetic astfel de idei și reflecții care ne-au trecut și nouă, poate, prin minte, dar nu am avut curajul de a le continua, de a le înființa. Ana are acest curaj și ne îndeamnă și pe noi să-l avem: curajul de a depăși limitele percepțiilor noastre și de a lăsa intuiția să continue aceste margini ca pe un tablou pe care îl putem picta cu mintea noastră mult după ce rama lui s-a terminat.

Text: Petruț Dinu (21 de ani, student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București)

Mihaela Travel | Agentie de turism
Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -Custom ad 4
- Advertisment -

Cele mai citite articole

Comentarii recente